Hai sa vorbim despre MAMA.
Eu cand ma gandesc la a mea, stiu ca totul va fi bine. Este un sentiment de pace si de armonie pe care mi-l transmite simpla ei imagine, voce ca nu pot sa imi explic. Imi amintesc cand eram mica, ca atunci cand o vedeam si ii auzeam vocea totul intra in normal, eram in siguranta. Inca nu sunt mama si nu stiu ce simte o femeie in postura asta, pot doar sa imi imiginez, dar am fost copil si acum sunt adult si fara doar si poate relatia cu mama este una foarte speciala.
Ca si copil, mama era cea mai frumoasa, desteapta, cea care facea totul cel mai bine. Desi am fost crescuta de bunica de la cateva luni, o bunica la fel de speciala ca doar ea mi-a dat-o pe mama, nu am simtit niciodata ca o iubesc mai mult ca pe mama. Am reusit sa fac diferenta de mica intre ele si sa ii dau fiecareia locul in lumea mea de copil. Tin minte ca atunci cand am mers la camin, la 6 ani si mama m-a luat de la Buni de la tara si m-a dus in oras sa stau cu ei, Buni era foarte trista si ingrijorata ca ce o sa fac eu fara ea, copilul rasfatat care schimba mediul, prietenii etc. A avut grija mama sa fie bine, sa nu simt trecerea mai mult decat o schimbare de decor. Am reusit sa ma integrez desi adevaratele provocari au venit in primii ani de scoala cand as fi facut orice altceva decat sa merg la scoala. Mare parte din vina o are si doamna invatatoare care avea orice altceva decat inclinatii pedagogice (dar despre asta alta data). Incerc sa imi imaginez ce era in mintea mamei cand facea teme cu mine si vedea ca nu pricep si ca nu se prinde mai nimic de mine. Nu stiu de unde a scos atata rabdare incat sa stea in fiecare zi langa mine pana am facut temele si am invatat. Cert este ca a facut-o si dupa 2 ani de chin atat pentru ea cat si pentru mine, am inflorit si mi-am dat seama ca pot sa fiu printre primii la scoala si ca pot sa ma descurc singura.
Ca si adolescent, ea a avut pozitia cea mai ingrata. Ea a indurat toate crizele de personalitate, toate certurile si cuvintele dure pe care i le-am adresat. Sincer adolescenta pe cat este de frumoasa pe atat este de groaznica. Aveam momente de mic monstrulet care urla si tipa numai ca sa se faca auzit. Oribil, dar a trecut si EA tot mama a ramas. La facultate a fost alta distractie, deja ma vedeam independenta, dar cel mai bine era cand o zbugheam acasa la mama, unde eram rasfatata. Cam asa era cu indepenta pe cheltuiala parintilor.
Acum, om pe picioarele mele, nu s-au schimbat foarte multe decat poate ca am inceput sa fiu si eu sprijin pentru ea, asa timid. Desi suntem la distanta vorbim in fiecare zi, si nu stiu cum se face ca tot eu ma plang cel mai mult. Eu sunt cea mai obosita, cea mai bolnavicioasa, cea mai nervoasa, cea mai dificila. Ea e cea care in continuare are grija de noi, care ne incurajeaza, care se roaga pentru noi si care ne ofera sprijin de cate ori avem nevoie.
Orice cuvinte am spune in ziua de 8 martie sunt putine pentru ce inseamna EA, dar macar din cand in cand sa ne facem timp sa le multumim. Merci, Mama!
Labels: family
